Spinoza, Etica

Spinoza a fost dat afara din biserica! Si nu pentru ca ar fi fluierat. A fost excomunicat si un pic mai mult. El care era un pic de Nihil Sine Deus (nu,Deo).

Este prima data când citesc Etica. N-o sa fie singura. Omul asta e imposibil!

Dupa prima citire,am cam rămas cu asta:

  • suntem liberi in măsura in care nu suntem supuși pasiunilor,de orice natura.

Adica sa ne iubim ca morcovii?!

  • ne spune sa gândim cu mintea noastră.Cea ce nu este neapărat rău.Chiar deloc.
  • pentru Spinoza nu exista dragoste (vezi;nu fi robul pasiunilor).Exista doar pentru Spinoza nu exista dragoste (vezi;nu fi robul pasiunilor).Exista doar dorință -imperechere….bla,bla,bla…

Exclude faptul ca omul este o ființă rațională (asa cum o spune un confrate de-al sau) – ne coboară la nivelul dobitoacelor,fata de care,totuși,Spinoza zice ca avem drept de viata si de moarte asupra lor.

  • si ne mai spune ca dacă suntem “măr” sa facem mere. Si punct.Sa nu suferim ca nu facem pere sau boabe de cafea. Adica dacă ești născut sa fii rău,ramai asa,nu încerca sa devii bun,ca ne încurci pe toți. Strici ordinea naturala a lucrurilor.
  • Intra si in tema politicii…(awww ce-mi place asta) si ne asigura ca fiecare are atâta dreptate cata putere are. Îmi place si cum suna;”unusquique tantum juris habet cuantum potentia valet” (Tratactus Theologico Politicus-1770)
  • îl depersonalizează pe dumnezeu însă dintr-o cu totul alta perspectiva decât aceea a unui ateu.

Hegel spunea despre Spinoza:când începi sa filosofezi trebuie sa fii mai întâi spinozist.

Einstein îl citează si el pe Spinoza când spune ca el crede “in Dumnezeul lui Spinoza”

Eu nu l-am înțeles pe Spinoza,bine, un pic, pe alocuri…Poate si pentru ca Etica lui mi se pare un pic de biblie altfel. Am mai înțeles de la Benedict ca toți ne naștem dumnezei (pentru ca Dumnezeu este imanent) însă ne pierdem pe parcurs, cautându-l pe D-zeu in afara noastră ignorând molecula dumnezeiasca din ADN ul nostru.

In linii foarte mari si lăbărțate cam asta am înțeles eu din Spinoza la prima citire.Bine-nțeles ca va trebui sa revin, pe tot parcursul vieții mele pentru ca nu reușesc sa trec de părțile in care mie mi se pare ca se contrazice si dezice.Voi însă nu va bateți capul. Daca eu descopăr,va țin la curent.

Sa încheiem (cum se si cuvenea) invocând, în cinstea lui Spinoza, «Cântul de beție» din Zarathustra: «Ei,asta a fost – viata? Iata ce vreau sa-i spun morții. Ei bine, haidem! încă o data !».

Redau textual fragmente din cartea cu pricina. Sa va faceți o idee.

Strict obiectiv se poate afirma că pe noi nu ne interesează viaţa filosofului, ci gândirea lui. Iar această gândire, dacă într’adevăr are o valoare excepţională, trăeşte deapururi şi fără cunoaşterea vieţei filosofului. Aşa, ne este aproape indiferent dacă filosoful Kant a scris sau nu „Critica raţiunei pure», iar cunoaşterea vieţei lui nu adaugă nimic la posibilităţile noastre de a pătrunde şi înţelege această filosofic Cum poate nu ne interesează faptul că Spinoza a scris „Etica», —• ci numai că această carte prin cuprinsul ei, este un produs spiritual excepţional. Cu toate acestea, pentru filosoful Spinoza, lucrurile stau altfel. Dacă aşi admite că viaţa cuiva explică opera şi dacă acesta e cazul, fie şi până la un punct pentru Spinoza,

Urmează aşadar că Spinoza a fost un geniu şi un profet. A fost un sfânt, greu admis de toaite conştiinţele cari au căutat şi încearcă să pătrundă şi astăzi încă adâncul înţeles al filosofiei lui. Şi nu este exclus ca pentru totdeauna, acest om atât de excepţional, — 1) Josef Abrahams: Valeurs permanents du judaisme (ed. Rieder, 1927). să rămână Maledictus pentru unii şi Benedictus pentru alţii. In felul acesta, tragicul vieţii lui Spinoza continuă şi după moartea lui, neînduplecat. *

Filosofia contemporană germană recunoaşte influenţa lui Spinoza. Informativ şi critic în aceiaş timp, este în această privinţă studiul „Spinoza und der deutsche Spinozismus», publicat de D. Baumgardt, în „Kant-Studien» (voi. XXXII. 1927). In fine ca ultim amănunt trebuie să notez că însuşi kantianul Schiller s’a ocupat cu filosofia lui Spinoza, cu prilejul apariţiei cărţei lui Herder: „Gott, einige Gespräche über Spinoza’s System». Friedrich Jodl a scris un studiu asupra raporturilor dintre Schiller şi Spinoza, intitulat: Schiller und die Religion (in vom Lebenswege, Bd. I, Stuttgard und Berlin, 1916). Să mai amintim şi de studiile lui Höffding, Brunschvicg, Delbos, Apphun, Couchoud, Wilhelm Jerusalem, Karl Joel, etc. E necesar să-1 menţionez totuş abia acum pe Franz Erhardt ca opus tuturor acestor admiratori ai filosofiei lui Spinoza.

A XI-A PORUNCA

Spinoza nici nu terminase cu dascălul său Morteira studiile judaice, şi se şi hotărî să rupă legăturile cu comunitatea evreiască din Amsterdam. Ruptura a făcut-o refuzând să mai frecventeze sinagoga. Din clipa aceasta, drumul vieţei lui este fixat. Spinoza avea să scormonească cu ochii raţiunei, învăţăturile Bibliei şi credinţa în existenţa lui Dumnezeu. Excomunicarea din sinagogă, nu are însă nici o legătură cu acest drum, fiindcă nu excomunicarea 1-a izolat de evrei sau de creştini, ci Spinoza încă înainte de a se fi întâmplat acest fapt memorabil, hotărîse el însuşi propria lui dislocare din vălmăşagul vieţei. El considerase că numai aşa va putea adânci şi pătrunde mai bine problemele etice. Nici întâmplarea tragică a convertirei religioase a lui Uriel Acosta1 ), pe care Spinoza a trăit-o în copilăria sa, nu a putut să-1 decidă mai târziu să ia această hotărîre, chiar dacă a rămas în sufletul lui ceva din amărăciunea pe care suferinţele convertitului i-au produs-o. Hotărîrea lui Spinoza a fost spontană. Şi este neîndoios că nici fariseismul sinagoga! pe care Spinoza 1-a persiflat în tratatul său teologico-politic, nu a putut fi nici el un determinant în săvârşirea hotăritorului său gest. Dar în felul acesta, oricât de departe era de sinagoga pe care din proprie iniţiativă şi voinţă o părăsise, — Spinoza a continuat să rămână evreu. Fericirea oamenilor pe pământ, este o idee esenţială pentru judaism. Frecventarea sectelor creştine din Regensburg, prietenia lui cu creştinii Van den Emden şi Van der Spick, cunoaşterea filosofiei scolastice şi cartesiene, n’au putut să schimbe în sufletul lui Spinoza necesitatea de a găsi şi arăta calea fericirei noastre pe pământ.

Aşa se explică dece „Etica» abundă în fixarea geometrică a normelor de viaţă de toate zilele, dece Spinoza, cu o rară intuiţie a adevărurilor şi un excepţional bun simţ de pătrundere practică a faptelor, •— ne dă învăţături nu numai pentru a ne înfrâna pasiunile sau afecţiunile rele, cari duc Ia micşorarea personalităţei noastre, dar ne dă şi norme de viaţă pentru a fi liberi şi a ajunge la ultima cunoştinţă a esenţei tuturor lucrurilor, la Dumnezeu. Această cunoaştere ultimă ne dă suprema fericire, fiindcă e nimbată de însăşi iubirea lui Dumnezeu către noi şi e afirmarea perfecţiunei noastre, dispreţuitoare de rele şi de moarte. Cum a putut ajunge Spinoza la afirmarea acestor adevăruri? A trăit izolat şi a cunoscut totuş micimile şi suferinţele omeneşti. A trăit atât de departe de frământările vieţii zilnice, într’o visare etică, şi totuş ne-a vorbit nu numai de ură, dar şi de invidie, de gelozie, de dragoste, de perteceri şi veselie, de recunoştinţă şi infidelitate, neuitând nimic din tot ce frământă existenţa noastră. In ultima propoziţiune a „Eticei», găsim însă afirmarea acestui adevăr: „Fericirea nu e preţul virtuţei, ci virtutea însăşi, şi noi nu ne bucurăm de fericire fiindcă ne reprimăm pasiunile, dar ne reprimăm pasiunile fiindcă ne bucurăm de fericire». Ceeace înseamnă că drumul parcurs pentru a ajunge la fericire, nu numai că e greu, dar că frumuseţea vieţei stă tocmai în străduinţa noastră de a ajunge fericirea, indiferent dacă o realizăm sau o cunoaştem cu adevărat sau nu. Noi nu ştim aşadar, din cauza acestei ultime afirmări, — dacă Spinoza a trăit fericit. Ştim numai că s’a străduit o viaţă întreagă să clădească fericirea oamenilor pe pământ. In aceasta constă tocmai frumuseţea vieţei lui. Iar dacă s’a străduit numai să afle adevărul şi să-şi reprime pasiunile pentru a se bucura apoi de fericire, — Spinoza a fost creştin în toată această încercare a vieţii sale. Fiindcă numai mişcarea noastră sufletească spre fericire, nu este deloc un concept judaic. Judaismul caută fericirea omului pe pământ, Creştinismul în cer. îmbibat de spiritul creştin şi nemulţumit cu religia judaică, Spinoza a refăcut totuş întreaga problematică a ambelor religiuni, neacceptând-o nici pe cea creştină în totul. A criticat învăţăturile Bibliei, a demonstrat geometric ideia existenţei lui Dumnezeu, deşi nu a putut decât să gândească această existenţă, fără a putea să şi-o reprezinte; a supus în fond ambele religii criticei lui tăioase, şi a sfârşit prin a trăi acea seninătate pe care numai profeţii sau apostolii au putut-o dobândi, desigur prin alte miracole decât acelea ale vreunei demonstrări geometrice. In această atitudine Spinoza a fost creştin.

Spinoza opunea astfel împărăţiei cerurilor, oferită tuturor de biserica romană, împărăţia bunurilor noastre pământeşti. înţelepciunea raţiunei ultime, nu era o predicaţie pentru toată lumea. Prin aceasta, -— Spinoza nu era creştin.

Pentru Spinoza, liber este numai acela care se conduce după principiile raţiunei. Iar acela care se conduce după aceste principii, nu se teme de nimic, fiindcă lucrează fiind afectat de bucurie. (Orice afecţiune a sufletului întrucât el lucrează, adică este raportat la raţiune, nu e decât o afecţiune de bucurie.

Spinoza a pendulat astfel în tot timpul existenţei lui între viaţă şi moarte. Intre creştinism, care prin afirmarea imortalităţei sufletului (nu a eternităţei lui), — este o doctrină morală a morţei, şi judaism, care este o filosofie a vieţei. Şi în cadrul fenomenelor sociale, tot ideia de unitate va fi aceia care va covârşi la Spinoza, oricare alta, cu care aceste fenomene ar putea fi explicate. Intr’adevăr, în Tratatul teologico-politic scris înaintea „Eticei», este lămurită aceiaş idee de unitate. Ideea ca individul să se supună legilor Statului, ori unde s’ar găsi el, este în fond însă o idee judaică, rămasă în conştiinţa lui Spinoza, încă din primele învăţături pe cari le-a primit în timpul copilăriei şi tinereţei lui, când frecventa sinagoga evreilor din Amsterdam. Afirm acest lucru, fiindcă ideea raportului dintre lege şi conştiinţa noastră individuală, o găsim în acelaş fel exprimată şi la un alt mare filosof evreu, la Philon Judeul din Alexandria.

Dealtminteri Spinoza face o întreagă gradaţie, în ce priveşte posibilitatea noastră de a dobândi libertatea în cadrul legilor Statului. Aceasta pentrucă nu oricare individ poate avea simţul propriei lui responsabilităţi pentru a fi liber. Din acest punct de vedere copilul, sclavul, declasatul şi femeia nu pot dobândi libertatea, dar indivizii ceilalţi pot ajunge la ea, trăind după principiile raţiunei. Cu cât cineva trăeşte mai mult dupe aceste principii, adaugă imediat Spinoza, -— cu atât îşi va da mai bine seama de necesitatea existenţei organizaţiei de Stat, fiindcă aceasta rezultă din însăşi raţiunea care cere individului să-şi aservească toate puterile lui, acestei organizaţii. Deci cu cât ajungem la o conducere a existenţei noastre în raport cu principiile pe cari ni le dă raţiunea, cu atât mai mult trebuie să recunoaştem în mod necesar existenţa organizaţiei de Stat, oricare ar fi ea, fără a o discuta.

PROBLEMA DETERMINISMULUI ŞI POSIBILITATEA UNEI ETICI

Numai reprimarea pasiunilor prin puterea exclusivă i intelectului, îi poate face pe oameni fericiţi, -— ne spune Spinoza. Prin aceasta Spinoza a pus aşadar la îndoială cuvântul biblic, care îi spunea prin legile decalogului şi glasul profeţilor, că fericirea noastră depinde numai de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Spinoza recunoaşte, este drept, că fericirea nu ne-o poate da înfrânarea tuturor pasiunilor. Dar imediat mintea sa raţională neagă prima afirmare, întâiul adevăr găsit. Nu este aşadar exact că fericirea noastră constă în reprimarea pasiunilor, ci reprimarea pasiunilor depinde de fericirea noastră: nec eadem gaudemus quia libidenes coercemus, sed contra quia eadem gaudemus, ideo libidenes coercere possumus 1 ) (Etica, partea V. prop. XLII).

ASUPRA PĂCATULUI ORIGINAR

Era absolut necesar ca Spinoza să lămurească in „Etica» sa şi problema păcatului nostru originar. Pentru Spinoza, omul este în mod necesar supus tuturor pasiunilor. Fiindcă el este o parte din natură şi depinde ca existenţă, de varietatea cauzelor externe cari lucrează asupra lui. Puterea lui de a exista este limitată la aceste cauze. Tot astfel şi problema morţei şi a vieţei despre care „Geneza» ne vorbeşte odată cu păcatul originar. Pentru Spinoza, omul cu adevărat liber nici nu se gândeşte la moarte, ci în înţelepciunea lui, el se gândeşte numai asupra vieţei.

DESPR E CORP ŞI SUFLET : ASEMĂNĂRI INTRE SPINOZA ŞI FREUD

Se pune acum pentru mintea noastră necesitatea deslegării mai de aproape a problemei raportului dintre corp şi suflet. Problema raportului dintre corp şi suflet este cuprinsă în propoziţia a doua din cartea a treia a „Eticei»: „Corpul nu poate să determine sufletul să gândească, iar mişcarea şi repaosul corpului ca şi restul operaţiunilor lui, dacă mai sunt şi altele, sunt independente de suflet». Demonstrarea acestei propoziţiuni este atât de evidentă încât ea nu comportă desvoltări prea mari. Spinoza arată astfel mai departe, că nimic nu ne dă dreptul să afirmăm că sufletul poate fi influenţat de corp şi invers. Experienţa noastră în această privinţă e încă necomplectă spre a putea afirma aceasta. O serie de fenomene ne pot duce la convingerea contrară. De pildă, somnambulii săvârşesc fapte pe cari nu le-ar putea face în stare de veghe, aşa că urmând legile propriei lui naturi, corpul poate săvârşi o mulţime de lucruri, cari să mire sufletul. Şi nici argumentul că fără suflet, corpul nu ar putea face anume mişcări, nu ne poate duce la încheierea că diverse acte ale corpului depind de voinţa sufletului, căci şi afirmarea contrară ar putea să fie adevărată, dacă ne gândim că „sufletul nu mai are facultatea de a gândi, dacă corpul este în inacţiune». De pildă, când corpul este în stare de somn, toate facultăţile sufletului sunt suspendate.

Etica

AXIOME

1. Tot ce există, există sau în sine sau în altceva. 2. Ceeace nu se poate concepe prin altceva, trebuie conceput prin sine însuşi. 3. Dintr’o cauză dată urmează în mod necesar un efect, iar dacă cauza nu-i dată, atunci este cu neputinţă să urmeze un efect. 4. Cunoaşterea efectului depinde de cunoaşterea cauzei şt o implică. 5. Luaturile cari nu au nimic comun între ele, nu pot fi înţelese în mod reciproc prin ele, adică conceptul unuia nu implică conceptul altuia. 6. O idee adevărată trebuie să concorde cu obiectul ei. 7. Dacă un lucru oarecare poate fi conceput ca neexistent, atunci esenţa sa nu implică existenţa sa.

Eu spun din adins că, dacă sufletul percepe lucrurile numai după cum ordinea comună a naturii i le prezintă, el n’are o cunoaştere adecuată, ci confuză, atât despre el însuşi şi corpul său cât şi despre obiectele exterioare, cu alte cuvinte, el nar e o idee adecuată, atât timp cât diverse motive exterioare, adică evenimente întâmplătoare, îl determină să-şi formeze reprezentările sale; numai atunci el va avea o idee adecuată, când motive interne, adică meditarea simultană asupra mai multor lucruri îl va determina la cunoaşterea raporturilor, a deosebirilor şi a contrastelor care există între aceste lucruri. Şi într’adevăr, când sufletul e dispus a concepe lucrurile astfel, adică din motive interne, atunci le cunoaşte clar şi distinct, precum am să o arăt mai la urmă.

DESPRE ROBIA OMULUI ŞI PUTERE A AFECTELOR

Neputinţa oamenilor de a-şi modera şi înfrâna afectele o numesc eu robie. Căci un om care e supus afectelor, nu-i stăpânul său propriu, ci stă sub puterea hazardului în aşa măsură, încât adeseori e forţat să urmeze lucrurile rele, deşi vede pe cele bune *.

Nu există nici un lucru individual care să nu fie întrecut de un altul mai puternic şi mai tare; dimpotrivă, pentru orice lucru există un altul care poate să~l distrugă.

„Şi cine ştie multe, are şi multă durere»

Puterea omenească este prea limitată şi poate fi întrecută de puterea cauzelor exterioare, într’un mod nemăsurabil, aşa încât n’avem puterea absolută de a adopta lucrurile din afară după nevoile noastre. Totuşi vom suporta cu linişte sufletească, tot ceeace se întâmplă împotriva socotelilor noastre de utilitate, dacă ne vom da seama că ne-am făcut datoria şi că puterea de care dispunem n’am putut s’o aplicăm pentru evitarea neajunsurilor şi că noi suntem o parte din lume, acomodându-ne orânduirii ei.

Dacă vom înţelege aceasta clar şi distinct, partea aceea a eului nostru pe care o definim ca înţelepciune, cu alte cuvinte, partea mai bună a eului nostru, se va linişti pe deplin şi va căuta să rămână mereu în această linişte. Căci dacă suntem conduşi de înţelepciune, atunci nu dorim nimic altceva decât ceeace este necesar, şi vorbind în mod absolut, noi ne putem linişti numai cu adevărul; şi dacă înţelegem bine aceasta, atunci năzuinţa părţii celei mai bune a eului nostru se va acorda cu întreaga ordine a naturii.

Publicado por annledeux

Incorregible...y nada más

Deja una respuesta

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Salir /  Cambiar )

Google photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google. Salir /  Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Salir /  Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Salir /  Cambiar )

Conectando a %s

A %d blogueros les gusta esto: