Saturata tema am putea spune,insa cred ca fiecare din noi am avea ceva de spus.Fie ca aportul pentru posteritate inseamna nimic,fie ca el ramane undeva…acolo.Termin de citit o carte,una din acelea pe care ai vrea sa le ai integral in sertarul memoriei,sau in buzunarul gentii de voiaj – si senzatia de zadarnicie se instaleaza in acelasi timp cu o suspecta pace interioara.
De ce?
Pai,cred ca e unanim cunoscut ca ne mangaie orgoliul sa stim ca sunt multi…care stau mai rau ca noi si nu fac o tragedie din asta.Ca multi oameni au ajuns la concluzii similare cu ale tale,care nu esti un doct…si poate nici atat de erudit.
Nu stiu daca mai era nevoie sa ma conving ca fericirea e efemera,ca fiind o stare de spirit trebuie alimentata,ca lucrurile frumoase dureaza putin,pentru ca orice nevoie satisfacuta pana la satietate,inceteaza sa mai fie dorinta,vis,sau tentatie.
Nu ma indoiesc ca fericirea ca notiune comporta discutii ce pot umple infinite pagini,dar as vrea sa ma opresc azi la o latura a fericirii absolut necesara,acea de a fi multumit in context cotidian.
Pare absurd poate sa o numesc fericire insa daca privesc fericirea ca o scara,sau o ierarhie,aceast tip de fericire este fundamental.
Ferice de mine ca nu sunt prea fericita,parafarazand pe marele Will,si desfid pe cel care ar vrea sa-mi dea o replica citandu-l pe Fontaine.Nu am spus ca as fi multumita cu aceasta fericire,insa daca nu pot iubi ceea ce vreau,cu alte cuvinte,trebuie sa invat sa iubesc ce am.Aceasta metoda,sa stiti te scuteste de o gramada de suferinti inutile.
Cand ma gandesc la linistea mea interioara,am invatat,cei drept-cu varsta-sa pun frana usoara la pasiuni puternica,ca sa evit «accidente».
Va marturisec ca «gena» mea de capricorn,in combinatie nefericita cu un ascendent identic,m-a facut sa-mi zdrelesc genunchii de nenumarate ori,fie in scensiune,fie in coborare pe verticala trairilor sufletesti.Nerecomandat celor slabi de inger ascensiunea…caderea poate fi fatala.
Spunea Umberto Eco recent intru-nul din articolele sale,facand un comentariu vis á vis de Declaratia universala de Idependenta a americanilor ca ar fi trebuit sa prevada si un alt drept inalienabil,acela de a cauta fericirea fiscala…!
Nu pot decat sa zambesac…
Uite un drept la fericire care mie n-o sa-mi dea nicicand…batai de cap,si nici nu o sa ma faca sa dorm mai putin din aceasta pricina.
Aici sunt de-a lui Cicero,eu duc cu mine tot ce am.Si ca mine,cred ca-i fericit si bastinasul din Papua,Noua Guinee…nici el nu are de ce sa fie nefericit din aceasta perspectiva.Diferenta,intre altele ,e ca el traieste acolo…si eu aici…si asta schimba oarecum coordonatele problemei. Revenind la un meridian mai aproape de paralela 45 unde am poposit un timp in cauatrea fericirii,ma vad obligata sa aduc aminte si despre o vorba a lui Petre Tutea care spunea ca destinul uman nu e o invitatie la fericirea dea trai.
Sau nu prea departe de vremuri trecute,tot el nuanta,in inegalabilul sau ton;
«Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa:bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!»
Eeei…,aici am vrut sa ajung…cum dracu sa poti fi fericit cand altii iti spun cum trebuie sa ajungi la asta!
Nu stiu voi,insa eu cred ca fericirea,ca si durerea dealtfel,este strict individuala…ma pot bucura pentru tine,sau cu tine,insa fericit sunt pentru mine.Fericirea nu e contagioasa.Bucuria poate…
Eu cred ca avem nevoie de fericire,acest fel de fericire,al echilibrului interior,in contextul fericirii cotidiene,asa cum avem nevoie de hrana,de apa,fara de care nu am putea supravietui…restul,se cheama traire.
Trairea are nevoie de fericire,si drumul strabatut in cautarea ei nu este deloc usor,nu este sinuos si nici lipsit de pericole.Merita osteneala sa-l parcurgem pentru ca se cheama VIATA,si punctul terminus al cautarii este punctul final al existentei noastre in aceasta dimensiune.
Astazi am sa inchei cu Epictet,
e greu să fii înţelept, când eşti bogat, sau bogat, când eşti înţelept…
Inlocuiti voi,intelept cu fericit…
Ultima singuratate 